Legătura dintre artă și Adrian Păunescu

Nu-i la Pașcani și nici la Adjud, așa cum ați crede. E în centrul Bacăului, pe geamul Galeriilor de Artă Alfa. În primă fază am crezut că-i vorba despre vreo expoziție de artă proletcultistă sau de kitschuri ceaușiste. Ei bine, nu-i. Deși așa mai înțelegeam de ce s-ar afla un afiș de promovare pentru un spectacol dedicat Cenaclului Flacăra. Care, orice ar spune unii, a fost o manifestare manipulatoare, care a îndobitocit generații. N-a fost interzis cenaclul pentru că ar fi fost Păunescu vreun dizident, așa cum s-a afișat, după ce vreun an de zile a stat ascuns de frica scuipaților celor care au ieșit în stradă în decembrie 1989, ci pentru că se strângeau mai mulți oameni de bunăvoie decât la cuvântările tovarășului. Atât și nimic mai mult. Păunescu a fost doar un îmbuibat al unui sistem care a vârât vârfurile României la canal, a executat oameni fără procese sau cu procese false, a creat niște mutații în ADN-ul românilor care mutații ne bântuie și astăzi. Sistem pe care l-a cântat și l-a slujit. Ca și comparație, nu cred că vreun poet care l-a cântat pe Hitler ar avea spațiu pe vreo vitrină a unei galerii de artă din Germania.

La final, iată pe cine sărbătoresc unii:

„Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.

Parcă trăiam exilul himeric în pustiu
Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine
Efectul formidabil al unui trăznet viu
Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.

Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,
V-au dat strălimpezime durerile de jos
Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.

Necazuri sunt destule, în viaţa tuturor,
Şi fiecare-şi vede întâi pe ale sale,
Dar oamenii suportă necazul mai uşor
Când adevărul totuşi e cea mai dreaptă cale.

Acest popor doreşte întregul adevăr
Şi-acum când grea e iarna şi iarăşi sunt probleme
Nevoie e de oameni, «nu de justificări»,
Şi, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme.

Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n ’72, ţin minte: «Acum ori niciodată!»

De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.

Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune.

Ce radicalitate în felul omenesc
De-a spune adevărul, de-a-l transforma în torţă,
Ce, de va fi nevoie, din morţi să mă trezesc,
De m-aţi chema vreodată, mai am în mine forţă.

În vremurile grele pe care le trăim
Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare,
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.

Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem,
Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte
Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem
Care prin sine însuşi falsifică şi minte.

Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea,
Nu nişte reparaţii la vise iluzorii,
Ci radicalizarea lăuntrică şi grea,
Sub semnul Competenţei, Iubirii şi Valorii.

Să vină primăvara conştiinţei româneşti,
Renaşterea naturii, speranţei şi a muncii,
Exemplu de-nnoire pornind din Bucureşti:
Un neam care-şi iubeşte şi pe bătrâni, şi pruncii.

Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,
Slujindu-mi cu credinţă, după putere, ţara,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,

Să vină Adevărul, să vină Primăvara”.